Fiddler on the roof este acel tip de film care trezeste un sentiment de implinire si multumire la final datorita cantitatii mari de informatii acumulate. Este un film plin de culoare, arta, frumusete si naturalete atat din punct de vedere al imaginilor si muzicii dar si al scenariului si interpretarii actoricesti.
Ceea ce te determina sa reflectezi o vreme dupa vizionarea filmului este bogatia de mesaje pe care acesta le transmite. Dupa parerea mea, filmul exprima faptul ca regulile nu ne ajuta intotdeauna sa facem alegerile potrivite in viata iar curiozitatea este extrem de benefica deoarce duce la schimbare si progres. Mai mult decat atat, filmul subliniaza importanta traditiei in exprimarea devotamentului oamenilor fata de Dumnezeu.
Unul din lucrurile pe care le putem extrage din film este acela ca dragostea nu ia regulile in considerare. Si mai mult, nu conteaza daca esti sarac, caci nu bogatia materiala te face fericit. Lucrul cel mai important in atingerea fericirii este nimic altceva decat iubirea.
… ai mereu persoana draga in gand, si o porti cu tine, oriunde ai merge. Si orice ai face sau ai vrea sa faci, o integrezi in planurile tale.
… vrei sa o iei cu tine peste tot si ii simti lipsa cand nu e alaturi. Zambesti cand te gandesti la ea, si visezi, si ai mai multa energie si pofta de viata.
Cand esti indragostit esti atat de fericit incat starea pe care o ai nu lasa loc nici unei tristeti.
… celalalt creste in tine, iti invadeaza sufletul si gandul si intreaga fiinta… tot mai mult. Acesta este drumul spre iubire. Iar cand iubesti, nicio simfonie nu va suna mai frumos decat ritmul inimii celuilalt acompaniat de ritmul inimii tale…
Am evadat si weekendul acesta din orasul “cu pasi grabiti” si am ajuns in Tg. Mures. I-am vazut pentru prima data pe cei de la Odyssey intr-un concert live si am ramas surprinsa. Suna superb in varianta acustica. M-au impresionat enorm, au fost ca un vartej de energie, cu sunete si culori venite parca de pe taramuri nordice dar mentinand totusi nuanta haiduceasca a plaiurilor noastre. Atmosfera a fost deosebita. Mi-a placut foarte mult locatia in care au sustinut concertul (Teatrul 74), mi-a placut compania oamenilor alaturi de care am cantat, aplaudat si strigat pentru bis (:p) , mi-a placut publicul… restrans, dar calitativ.
Povestea lor o gasiti pe site-ul trupei: aici. Eu le doresc succes si cat mai multe bis-uri in concerte.
Pentru cei atrasi de soul, jazz, funk, recomand o frumusete aparte ce imbina pianul si poezia intr-un stil la fel de aparte. Nascuta in Chisinau, avionul de aur a adus-o pe meleagurile noastre pentru a ne incanta ochii si urechile prin sensibilitate, rafinete si nou. Arta ratacita in carne, Alexandrina isi exprima sentimentele si emotiile si prin pictura. Click aici si aici pentru detalii.
Termenul cuprinde mai multe semnificatii. Include caracteristici diverse, la fel cum viata, oamenii, iubirea si alte aspecte care ne inconjoara si le vedem, simtim, auzim, infatiseaza diverse fatete. Ciudata, surprinzatoare, caraghioasa, aparte, extraordinara si pururi noua este lumea in care traim.
Dragostea, cu cele doua taisuri ale sale – una binecuvanteaza, cealalta injunghie, una deschide ochii si transforma in lumina tot ce atinge, cealalta ii acopera, lasandu-i sub petice de intuneric…
L-am vazut anul trecut la [mu:vi] Fest si mi-a atras atentia. Primul film strain de animatie nominalizat la Oscar. Este un film biografic, realizat sub forma de documentar. Regizorul incearca sa faca o calatorie prin memorie pentru a-si aminti detaliile razboiului la care a luat parte, intervievand mai multi veterani de razboi.
Am retinut ca o modalitate de a trece mai usor peste momentele grele este sa negi realitatea.
Secventa dansului printre gloante pe Chopin este memorabila:
“Tipatul este o izbucnire de disperare. Daca fiecare ar tipa disperarile pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trai.”
Conceptul de viata poate imbratisa mai multe forme. Poate fi cantec, scena de teatru, insula ori sentinta judecatoreasca. Poate fi un vis sau un cosmar din care astepti sa te trezesti…
Unii ne lasam prada destinului iar altii dintre noi vietuim in incercarea de a vana sensuri si a ne tese cararile responsabili. Ne lasam prada muscaturii de cobra, ne lasam prada uratului, devenind victime ale fiarei din noi, ale societatii si ale conformismului.
Tacerea este amprenta societatii asupra noastra. Societatea… Ea este cea care aseaza pe fetele noastre masca de sticla, ea este cea care vrea sa ne pecetluiasca gura. “Traim sub o crusta de sticla datorita careia nu auzim ceea ce trebuie sa auzim”, iar “chipul adevarat poate sa devina o masca intolerabila intr-o lume unde firesti erau mastile” subliniind ca ceea ce este majoritar este considerat incadrat sub semnul normalitatatii.
“Nu exista omul. Exista calaul, exista victima, martorul care se amuza, martorul indiferent si cel care se revolta. Dar pe acesta nu-l poti vedea intotdeauna. Il coplesesc martorii din care se aleg mereu si calaii si victimele pentru ca spectacolul trebuie sa mearga fara oprire.”
“Nu exista decat tipatul si tacerea. Mi-am dat seama ca tipetele exista insa nu el auzim. Nu vrem sa le auzim. Suntem surzi iar cei care tipa se chinuie si mai tare vazand ca numeni nu -i aude. […] Ca sa recapeti senzatia ca esti om trebuie sa observi un semn ca te aude cineva. Altfel innebunesti. Ca sa nu innebunesti tipi si mai tare si deodata observi ca vocea nu te mai asculta. Tipatul a ajuns la limitele lui si s-a frant. Tacerea a fost mai puternica decat el.”
Capcana acestei “gari” este pustiul, golul, care conduce spre moarte. Cand esti singur, in pustiu, si incetezi a te zbate fiindca crezi ca este in zadar, fiara invinge. “Fiecare dintre noi, langa Dumnezeu se afla si o fiara; Fiara doarme si asteapta. Si cum adulmeca singuratatea deschide ochii si maraie. Iar in pustiu se trezeste de-a binelea. Se propteste dinaintea lui Dumnezeu si incepe lupta […]. Dumnezeu e invins cel mai adesea”.
“Inca mai sunt om. Cata vreme omul se simte vinovat e inca om.”
Care este sensul vietii? A iubi? A-i face fericiti pe cei din jur? A-ti gasi pacea interioara? A te bucura de fiecare moment? Sau… A-i gasi sensul?
Cartea lui Octavian Paler este o insiruire de cuvinte mari si pline de semnificatii. Ne infatiseaza viata ca un peron intr-o gara pustie: prafuita si tacuta, ca o grota, cu peretii galbeni si scorojiti, cu sala de asteptare „obisnuita”, cu banci de jur imprejurul peretilor, cu lumini murdare, cu paianjeni, cu ghisee de bilete inexistente si cai ferate care se pierd ori inspre padure, ori inspre mlastini. Cu zile si nopti, cu vant “continuu si monoton”, cu ploi si cu soare.
Viata prezentata ca un continuu “umblet somnambul intre mlastini si paduri”, paduri in care infloresc anotimpurile spiritului bun si mlastini care te ingroapa intr-un ”sunet surd”, “vuiet al sfarsitului”. Orele de plecare si venire a trenurilor lipsesc, cum de altfel lipsesc localitatatile de unde vin sau incotro se indreapta trenurile, desemnand un “drum de nicaieri spre nicaieri”.
“Noi alegem destinatiile pe care vrem sa le dam vietii noastre. Si poate nu exista ‘nicaieri’. Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta, care nu pot sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine.”
Titlul garii este unul “misterios si incomplet” – ERO, ca si cum ne-ar da oportunitatea de a-i da ce nume dorim. Eros? Erou? Zero? Tu ce sens ii dai?…
iar dincolo de privirea ta se ascund puteri nemarginite in sacrificiu,
caci nemarginita e puterea dragostei tale.
„Intre noi cordonul ombilical nu se va taia niciodata”…
La multi ani, suflet nobil! Iti multumesc.
Si in acelasi timp, iti multumesc tie, tatic drag, pentru tot ce-mi oferi. Fii binecuvantat, pentru ca mainile tale grele de leganat si truda nu au cunoscut osteneala…
Fie ca lumina, bunatatea si armonia sa guverneze sufletele voastre, si nu uitati, la fel cum va spuneam in copilarie, voi sunteti tot ce am mai scump si va iubesc de la cer la pamant! Atat de mult.
Zambesc… si ma vedeti fericita. Sunt eu oare cu adevarat fericita? Ce-i drept, ma consider in mare masura… caci ma hranesc cu fericiri simple, si incerc a nu-mi irosi timpul cu tristeti banale. Viata e scurta si nu merita sa-mi consum energia cu lucruri negative.
A asculta muzica singur sau a o asculta impreuna cu altii?… A canta sub dus sau a canta impreuna cu un grup de oameni?… Eu aleg compania voastra, fara sa ezit. Unul din lucrurile medicamentele care ma mentin in viata. Medicament pentru singuratate, temeri, dezamagiri si alti nori grei, mai ales cand ii dau voie sa-mi strabata venele.
Viata mea ar fi o adevarata sarbatoare daca ar continua intr-un cantec nesfarsit, alaturi de oameni dragi. Coelho spunea – „fericirea e ceva ce se multiplica atunci cand se imparte.” Ii dau perfecta dreptate…
… si recomand:
„Daca vei putea ramane mereu in prezent vei fi un om fericit, pentru ca fericirea este numai si numai momentul in care traim”.
… sau fiinta iubita si felul cum aceasta-si lasa amprenta asupra fiintei tale. Asupra tuturor simturilor… Caci iubirea ei este iubire-flacara, este cantec, lumina, primavara.
Pentru ca „surasul ei infloreste Pamantul. Cantecul ei, inmiresmeaza Cerul. Iubirea ei, vibreaza Dumnezeirea” iar lumina ei „trebuie lasata sa patrunda in noi prin toate fibrele fiintei, ca un alabastru, invesmantandu-ne simtirea si sangele, care freamata de la inceputul chemarii, ca un candelabru de aur.” (Gheorghe Constantin Nistoroiu)
Este unul dintre acele filme care, la sfarsit, intr-adevar sensibilizeaza si instiga la meditatie prin morala puternica pe care o transmite. S-ar putea sa-ti schimbe viziunea asupra conceptului de fericire, te invata a privi partea plina a paharului si a valoriza fiecare secunda a vietii tale. Este o poveste care poate parea banala la prima vedere dar neincrederea initiala se va transforma intr-o veritabila bucurie a mintii si, mai mult decat atat, o bucurie a sufletului.
Lester Burnham, „a simple guy with nothing to lose”, are o casnicie nefericita iar frustrarile sale explodeaza in decursul varstei mijlocii prin demontarea rutinei. Pofta de a trai clipa izvoraste din pasiunea lui pentru o adolescenta, Angela, prietena fiicei sale, iar Lester incepe sa puna alt pret pe intreaga sa existenta.
Filmul nu pune accent pe o singura tematica, dar reflecta in special aspecte sociale. Fiecare personaj reprezinta o tipologie. Lester este barbatul conformist cu camasa si servieta, Carolyn infatiseaza sotia infidela, Jane este tiparul adolescentei rebele care se confrunta cu probleme de stima de sine, Angela este adolescenta tipica cu aspiratii de model care cauta sa fie nonconformista iar Ricky descrie tipul artistului, un suflet de poet care are o imagine profunda despre frumusete: „Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in”. Tatal lui Ricky reprezinta ostilul, frustrarea si are iluzia ca detine controlul asupra fiului sau.
Secventele sunt pline de culoare, esenta lor constand in multitudinea de petale de trandafiri care sugereaza iubirea, pasiunea, entuziasmul, emotia. Unele scene sunt memorabile, cu adevarat impresionante, precum cea cu punga purtata de vant sau monologul din final.
Este un film deosebit despre viata, ilustrand emotiile, umorul si imperfectiunile sale, un film despre iubire, singuratate, familie si relatii interumane iar actorii stiu perfect cum sa intre in pielea personajelor pe care le reprezinta.
Aceasta povestioara simpla dar profunda a fost recompensata in anul 1999 pentru fiecare categorie care exprima cretivitate: pentru cel mai bun actor (Kevin Spacy), cel mai bun regizor (Sam Mendez), cel mai bun scenariu, cea mai buna imagine si cea mai buna cinematografie.
Filmul se centreaza pe acel tip de frumusete pe care putem sa o vedem in cele mai comune, simple si marunte lucruri. Desi finalul este unul tragic, culmineaza cu un sentiment de implinire:
2. Pentru a-ti mentine sanatatea si a-ti spori calitatea vietii.
3. Pentru ca vrei sa te bucuri mai mult de viata, de gustul acestui „ground level flight”.
4. Pentru ca vrei ca talpile sa-ti fie mangaiate de cat mai multe raze de soare : – )
5. Pentru ca nu vrei sa te sinucizi incetul cu incetul (fiecare tigara ucide 7 minute din viata)
6. Pentru ca nu vrei deloc sa te sinucizi
7. Pentru ca iubesti viata, si iubesti sa iubesti si nu vrei sa iesi din aceasta lupta mult mai devreme decat altii…
8. Pentru ca nu vrei sa atingi stadiul de voce „inecata intr-un butoi de whiskey, atarnata la afumat pentru cateva luni, apoi calcata de un camion” in care se afla glasciorul lui Tom Waits.
9. Pentru ca nu vrei sa contribui la cele aprox. 2 miliarde de euro care intra anual in buzunarele statului
10. Pentru ca vrei sa postez mai des…
Motivele lor, mai persuasive si mai in detaliu: aici, aici si aici.
Smoke, smoke, smoke that cigarette
Puff, puff, puff and if you smoke yourself to death
Tell St. Peter at the Golden Gate
That you hate to make him wait
But you just gotta have another cigarette
dar tot ea alunga valurile negre – prin atingeri de harpa…
Paseste in sunet de flaut,
priveste cu senzualitatea unui saxofon
desprins de basmele copilariei
si iubeste cu fragilitatea notelor de pian.
Zambetu-i ia forma unui violoncel timid
iar plansetu-i cu lacrimi de roua
pe ritmul baladelor nocturne
ce curg in viori mohorate…
„Adevaratele femei sunt acelea a caror prezenta te face sa uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice.”
De la statutul de „nulitate simpatica”, femeia, a ajuns sa fie privita, prin ochii domnului Cioran, ca „muzica ratacita-n carne”, fara de care „viata ar fi o sinucidere automata”.
Cele mai frumoase modalitati de exprimare in cele mai originale, elegante, romantice si ambigue maniere. Dans, pictura, muzica, film, arta de a citi, de a conversa, de a glumi, inocenta, creativitate, spontaneitate, prietenie, respect, iertare, schimbare, implinire. Iubire. Nebunia iubirii. Iubirea de tata, iubirea dintre soti, iubirea de frumos, iubirea de oameni, iubirea pentru un oras, pasiunea pentru arta, iubirea de copil, dorinta, capriciul, iubirea primăvară… care infloreste cu fiecare an – iubirea autentica.
Iubirea incepe in fiecare moment. Iubirea-i peste tot!
Sunt eu cu mine. Si ce descopar? … Animicstiutorul. Dar cum descopar asta? O armata de intrebari au armele indreptate spre mine, gata sa ma nimiceasca de nu gasesc raspunsuri (partiale, cel putin). Am impresia ca tot ce am stiut s-a dus… Ma simt ca un copil. Am nevoie de interogari si indrumari (intelepte) pentru a-mi da seama exact unde trebuie plasata o piesa de puzzle. Ma plang. Ma plang si totusi continui sa fac asta, continui sa scriu aici, continui sa le spun celorlalti despre asta si nu planuiesc nimic. Nu stiu incotro ma indrept. In loc sa ma gandesc la un plan, eu imi petrec timpul gandindu-ma la cauzele care au provocat starea mea… Poti da raspunsuri daca nu cunosti intrebarile?
Ma supara griji cotidiene. Ma ingrijorez pentru altii, apoi imi aduc aminte de mine… Exagerez… nu am griji si probleme monstrii… Dar totusi ma speriu. Si apoi ma compar cu ceilalti… Oare ajuta?
Azi am afirmat, intr-o maniera mai putin eleganta, cat de execrabila e Romania (urmand sa adresez aceeasi insulta lumii intregi). Chiar nu ti se ofera nimic? Nici o oportunitate?… Recunosc, nu am curajul, puterea, si creativitatea necesara pentru a face o schimbare semnificativa… Nu am stofa de eroina, eu sunt cea care are nevoie de (un) erou.
Ma refugiez. Am nevoie de un film. Unul care contureaza o viata perfecta, plina de iubire si profunzime. M-am saturat de totul asta superficial ce ne inconjoara. Vreau sa vizionez un film care sa ma cufunde in lumea basmelor, sa uit gunoiul realitatii. Un film in care toate lucrurile converg spre bine, spre schimbari (pozitive).
Stiu, e firesc. E firesc a gresi. As vrea cei care ma supara sa-si exprime parerea de rau, atata timp cat sunt constienti de rana provocata. Cer mult?
Inca o intrebare… Cum ajungem sa iubim? Doar din nevoia de afiliere si datorita schimbului reciproc de beneficii?
Si pentru ca nu am mai citit ceva aparte in ultima vreme, recomand o carticica relaxanta ( numai buna dupa sesiune :) ) pe care am citit-o vara trecuta. Cerusem de la biblioteca “Dragostea dureaza 3 ani”, dar nu o aveau. A gasit doar “Memoriile unui tanar ticnit” de acelasi autor. Mi s-a parut interesant titlul si am imprumutat-o. Am stat o perioada intr-un parc, la umbra, pe o banca din lemn, acoperita cu flori. Am citit cateva pagini si am gustat chiar de la inceput umorul ironic al lui Frederic Beigbeder. Am savurat jocurile de cuvinte, exprimarile nefardate, experientele tanarului ticnit care avea o grija de un suspans urgent: ‘pana la urma nasul si barbia mi se vor intalni sau nu?’. Un tanar care imbratisa elanurile inimii sale. Am ras (singura) fara sa-mi pese de cei din jur. Am indraznit.
Am invatat ca tot ce are nevoie un om pentru a se simti implinit, intreg, este natură si dragoste: “Venetia e lipsita de copaci. Oare ce imi trebuia in viata? Copacii fosnind in bataia vantului sau siroind prin ploaie imi erau de-ajuns. Copacii si gropita unui umar.”
Am descoperit, din nou, ca imperfectiunea individualizeaza: “Urasc tipii invulnerabili. Nu am respect decat pt aia ridicoli, care au prohabul desfacut la dineurile snoabe, care se trezesc cu gainat de porumbel in cap exact cand vor sa-si sarute iubita, care aluneca in fiecare dimineata pe o coaja de banana. Ridicolul ii este propriu omului. Cine n-are parte sa ajunga de rasul multimilor nu merita sa fie considerat fiinta umana. As spune chiar mai mult. Singurul mijloc de a sti ca existi este sa fii grotesc. Acesta este cogito-ul omului modern. Ridiculo ergo sum.”
Am mai descoperit si partea induiosatoare a masculinului, slabiciunea in fata fapturii delicate: “E o chestie tampita, dar nimic nu ma face sa ma indragostesc mai tare decat o femeie care plange. Pot sa ma uit cum dispar civilizatii, cum ard orase sau cum explodeaza planete, fara sa reactionez. Dar aratati-mi o lacrima pe obrazul unei femei si puteti sa faceti din mine ce vreti. Este latura mea hebefrenica (n-aveti decat sa cautati in dictionar sensul acestui cuvant).”
Am gasit o perspectiva draguta asupra dragostei, teribil de adevarata: “Cantecele cantate de Rita Mitsuko s-au inselat: povestile de dragoste se termina bine. Altfel, nu sunt povesti de dragoste, sunt romane (sau cantece cantata de Rita Mitsuko).”
M-am amuzat de spontaneitatea cu care gandurile se prefac in umor: “M-am ridicat de la masa si m-am dus la toaleta. Asezandu-ma pe vas, mi-am dat seama ca posteriorul meu comunica, astfel, cu dosurile marilor oameni care ma precedasera in acel loc. Mi i-am imaginat instalati acolo, meditand la viitorul lumii, cautand sa vada daca mai ramasese hartie. Eram mandru. Dupa ce traisem asta, puteam sa mor linistit.”
Putem invata cum sa privim partea plina a paharului intr-o situatie nu tocmai favorabila, facand haz de necaz: “Anne voia sa schimbe niste bani la banca, dar n-am lasat-o: schimbul la negru e mult mai avantajos. Am dat peste un incantator bastinas care ne-a schimbat banii lui Anne la un procent mai mult decat generos. Triumfam. Totusi, succesul mi-a fost de scurta durata, pt ca, numarand din nou banii, Anne a descoperit ca tipul ne daduse hartie igienica, cu o singura bacnota pusa deasupra. Evident, tipul se topise intre timp. In ciuda intamplarii, i-am explicat lui Anne ca acea hartie putea sa ne fie de folos la hotel. Nu se stie niciodata. […] Toate astea vor constitui un fabulous suvenir cand vom fi la Paris.”
Am invatat ca: “Cel mai bun remediu impotriva vietii cotidiene este cultul cotidianului, in fluiditatea lui.”
Am aflat cum se manifesta iubirea pura, cum niciodata nu va lasa loc de plictis: “Ma uit la Anne si ce vad? Dimineata, o femeie coapta, ciufulita, ragusita, care isi face toaleta ascultand radioul. Peste 10 minute, este deja alta: o prietena tandra, care scuipa samburii de cirese pe fereastra. Inapoi, in pat, este o a treia Anne, senzuala, cu trupul fierbinte. Intr-o singura dimineata voi cunoaste douazeci de femei diferite, de la fetita model care se uita la tv, molfaind gogoloaie de chewing gum pe care le tine, apoi, in falca, la dactilografa simpluta, care isi pileste unghile in timp ce vorbeste la telefon, trecand prin isterica depresiva care moare de frica privind tinta tavanul, fara s-o uit pe iubita floare albastra. Cum vreti voi sa mi se faca lehamite de ea? Anne este un intreg harem intr-o singura femeie.”
Visand la cupluri perfecte si iubiri ca in basme, intr-un moment de melancolie, am primit un link, care m-a impresionat si facut sa zambesc. Mersi copil anarhist! :-p
Am invatat multe de la toti cei care mi-au iesit in cale. Am descoperit ce-mi place, si mai cu seama ce nu imi place…
Am descoperit de ce am nevoie. Am nevoie de trairi puternice, de a simti bucuria in cea mai pura forma, cea mai sincera… oricat de simpla… Am avut mereu nevoie de Dumnezeu. Inca am si voi avea. Unii mi-au intarit credinta in El. Altii mi-au dat nelinisti si m-au tulburat… Unii mi-au aratat cum traiesc in lumea fictiunii, altii… m-au adus cu picioarele pe pamant, in lumea reala. Unii mi-au dezvaluit slabiciunile lor, si m-am regasit in acestea… altii mi-au dat incredere in mine si m-au intarit. Unii ma invata ce inseamna a trai in prezent, altii ma fac a reflecta la trecut si viitor. Unii, sa insist asupra unor lucruri, altii sa am rabdare asupra altora…
Am iubit, am cantat, am dansat, am sperat, am visat, am ras, am plans, am alergat, am gresit, m-am ratacit, m-am regasit, m-am temut, am indraznit, am urcat munti, am cunoscut oameni noi… am cunoscut oameni frumosi.
Am invatat. Sper ca si cei ce m-au intalnit sa fi primit din ce am avut de oferit, oricat de marunt.
Am zambit. Nu am fost niciodata singura desi au fost momente cand m-am simtit singura…
Uitandu-ma inapoi… imi dau seama de cate minuni am avut parte…
La multi ani si cat mai multi pasi spre implinirea visurilor!
Mi-au placut extrem de mult versurile urmatoare si vreau sa le impart cu voi, sa le raspandesc – o serie de lectii prin care trecem de-a lungul vietii:
IN TIMP ÎNVEŢI
Jorge Luis Borges
După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe…
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus
şi ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri …
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la
jumătatea drumului…
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi
calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă că întradevăr poate suporta,
că întradevăr are forţă,
că întradevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă …
şi cu fiecare zi învaţă.
Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te
întorci la trecut.
Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te
iubească cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru
a-ţi întovărăşi singurătatea,
in mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei si…
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de
false prietenii.
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.
Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face…
Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi
la aceeaşi intensitate.
Cu timpul îţi dai seama că deşi
poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită
alături de fiecare fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.
Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai…
Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.
Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt…
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.
Am mai descoperit un acord in cantecul existentei mele. O nota muzicala nu tocmai simpla, pentru ca deocamdata nu stiu cum sa o cant. In timp ce ascultam “Breath of Heaven” in varianta talentatei Heidi Schmidt, primesc din partea unei persoane dragi mie aceeasi melodie, dar cantata de altcineva. Conexiunea dintre noi e impresionanta. E ceva ce ne uneste, e ceva ce ne leaga… Unii ar spune ca e doar o coincidenta, eu vreau sa cred ca e mai mult decat atat. O bucurie imensa imi inunda inima doar gandindu-ma la existenta unor astfel de oameni, si mai ales la faptul ca am avut si am ocazia sa ii intalnesc. Ochii mi s-au umezit, si am simtit nevoia de a-i spune ca o iubesc, desi e ciudat sa o arat/spun in cuvinte unei persoane pe care nu o cunosc decat de foarte putin timp. Si intr-adevar, uneori chiar nu e nevoie de timp pentru a ne atasa de unii oameni, ca si cum spiritele noastre se cunosc de o vesnicie. Si ma intreb oare spiritele noastre chiar exista dintotdeauna, doar ca fizic aparem in lumea aceasta intr-un moment anume? Fericitul Augustin vorbea foarte frumos despre zidirea in timp a Creatorului: “Ordinea timpurilor este fara de timp in vesnica intelepciune a lui Dumnezeu, si nici un lucru nu este nou in ochii Lui , care le-a zidit pe cele ce vor fi”…
Ar trebui sa invatam sa ne bucuram de fiecare minune din viata noastra, cat de mica ar fi ea, pentru ca toti avem parte de ele. Cred ca cea mai mare e insasi minunea de a fi. Minunea de a te bucura de libertate, minunea de a iubi, de a simti.
Ma bucur ca-i am pe parinti alaturi si ma incurajeaza si fac sacrificii pentru mine, ma bucur ca am prieteni care ma sustin si ma apreciaza, ma bucur ca am un acoperis deasupra capului, ca am cu ce-mi acoperi goliciunea trupului, ca am sanatate, ca sunt intreaga atat fizic cat si mental si am capacitatea de a gandi si comunica, si pentru ca ma pot bucura de culorile cerului sau de o nota de pian.
Personaje precum Robert Neville din “I am legend” sunt cele care cateodata ne trezesc… Ne fac sa ne dam seama cat de pretioasa este libertatea, cat de mult inseamna sa ai langa tine fiinte care sa-ti aline singuratatea… si cat de valoros este timpul…
Mi-am amintit de ceva frumos din ce am rasfoit vara care-a trecut… dezvaluirile Maitreyiei despre adevarata idila dintre ea si Eliade, despre familia ei, despre sentimente si pasiuni, ganduri, memorii, viata. Cultura Indiana in fascinantele ei aspecte. O femeie care a luptat pt propria-i libertate, caruia nu i-a fost teama sa infrunte adevarul. O tanara care trece printr-o durere spirituala in adolescenta dar care isi construieste mai tarziu un camin relativ fericit. Totusi nu a fost cu adevarat fericita, desi a avut parte de un sot minunat, cu un suflet de o noblete rara… dar a reusit sa se adapteze noului stil de viata, departe de lumea literara, si sa isi iubeasca sotul si sa-l aprecieze pentru fiecare gest al lui, plin de bunatate si rabdare.
Karma ar putea reprezenta unul din motivul romanului. Suferinta fetei a fost urmata de implinirea in cadrul familiei. Armonia casei in care a locuit pe timpul sederii lui Mircea, veselia si multitudinea de oameni, atmosfera unei continue serate, urmata de destramarea firului fericirii, pustiirea casei odata cu plecarea tanarului student. Fericirea mamei se transforma in tristete si dezamagire. Spiritul, valorile morale ale tatalui si mandria se pierd din momentul in care isi paraseste familia.
“Pentru a iubi pe cineva ori pentru a fi fericit nu e nevoie de nici o randuiala sociala. Mai stiu ca dragostea adevarata este ca o lumina care da stralucire la tot ce este in jur. Dragostea nu e un obiect, nici o podoaba de aur pe care sa o smulgi cuiva pentru a o darui altcuiva. Mai stiu ca atunci cand iubesti pe cineva cu sinceritate, atunci tot ce e legat de aceasta persoana iti devine drag.”
“Dorinta de a-ti placea tie insuti este un capriciu. Dorinta de a fi pe placul cuiva, inseamna dragoste.”
“Este un loc, niciunde, unde totul se sfarseste; fara sperante, fara vorbe, fara voce, fara sunet, fara calatori osteniti, pe o carare goala, fara nastere, fara moarte, fara trup, fara noapte, fara zi si fara zori in acel vid.”
“Frumusetea nu poate fi o problema obiectiva, doar fiintele omenesti o pot observa. Este fardul albastru ce le acopera ochii si chiar mintile, cel ce face ca lucrurile sa para minunate.”
“Toate strunele mintii mele canta aceasta muzica. El este cantaretul. El este cel care canta aceasta melodie in mine. El este cel care a facut sa apara acest val de muzica in trupul si in mintea mea. Patrund in lumea asta minunata prin cantecele sale.”
“Mircea mi-a facut o mica vanataie la mana. O ating usor cu cealalta palma, dar ea creste, creste neincetat tot mai mare, intinzandu-se spre inima – ma vad cazuta la pamant, ranita; si Mircea a plecat.”
“Mi-a prins bratul cu doua maini infometate si si-a lipit fata de el. Mana mea se desprinse usor de trup, sau eu devenisem intreaga mana. […] Treptat, mana mea s-a transformat. Nu a mai ramas un obiect din carne si sange, intreaga materie solida a disparut. S-a prefacut intr-o strafulgerare din infinitul cer. Toti atomii si moleculele ei s-au dezagregat – se rotesc si danseaza asemenea planetelor si constelatiilor – planete, stele, luna si soarele se aflau acum in locul lor.”
“Viata nu se implineste prin uitarea suferintei, ci prin zilnica transformare a mahnirii in intelegere, a cruzimii in tandrete si a amaraciunii in dulceata.” (Tagore)
“Adevarata moarte e uitarea si singura noastra sansa de a deveni nemuritori este sa o tinem in frau… Numai dragostea poate sfida uitarea si timpul.”
“Cand totul se transforma in cenusa, ceva mai ramane intreg”…
Press the Words 
