Viata pe un peron II

“Tipatul este o izbucnire de disperare. Daca fiecare ar tipa disperarile pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trai.”

Conceptul de viata poate imbratisa mai multe forme. Poate fi cantec, scena de teatru, insula ori sentinta judecatoreasca. Poate fi un vis sau un cosmar din care astepti sa te trezesti…

Unii ne lasam prada destinului iar altii dintre noi vietuim in incercarea de a vana sensuri si a ne tese cararile responsabili. Ne lasam prada muscaturii de cobra, ne lasam prada uratului, devenind victime ale fiarei din noi, ale societatii si ale conformismului.

Tacerea este amprenta societatii asupra noastra. Societatea… Ea este cea care aseaza pe fetele noastre masca de sticla, ea este cea care vrea sa ne pecetluiasca gura. “Traim sub o crusta de sticla datorita careia nu auzim ceea ce trebuie sa auzim”, iar “chipul adevarat poate sa devina o masca intolerabila intr-o lume unde firesti erau mastile” subliniind ca ceea ce este majoritar este considerat incadrat sub semnul normalitatatii.

“Nu exista omul. Exista calaul, exista victima, martorul care se amuza, martorul indiferent si cel care se revolta. Dar pe acesta nu-l poti vedea intotdeauna. Il coplesesc martorii din care se aleg mereu si calaii si victimele pentru ca spectacolul trebuie sa mearga fara oprire.”

“Nu exista decat tipatul si tacerea. Mi-am dat seama ca tipetele exista insa nu el auzim. Nu vrem sa le auzim. Suntem surzi iar cei care tipa se chinuie si mai tare vazand ca numeni nu -i aude. [...] Ca sa recapeti senzatia ca esti om trebuie sa observi un semn ca te aude cineva. Altfel innebunesti. Ca sa nu innebunesti tipi si mai tare si deodata observi ca vocea nu te mai asculta. Tipatul a ajuns la limitele lui si s-a frant. Tacerea a fost mai puternica decat el.”

Capcana acestei “gari” este pustiul, golul, care conduce spre moarte. Cand esti singur, in pustiu, si incetezi a te zbate fiindca crezi ca este in zadar, fiara invinge. “Fiecare dintre noi, langa Dumnezeu se afla si o fiara; Fiara doarme si asteapta. Si cum adulmeca singuratatea deschide ochii si maraie. Iar in pustiu se trezeste de-a binelea. Se propteste dinaintea lui Dumnezeu si incepe lupta […]. Dumnezeu e invins cel mai adesea”.

“Inca mai sunt om. Cata vreme omul se simte vinovat e inca om.”

Viata pe un peron

Care este sensul vietii? A iubi? A-i face fericiti pe cei din jur? A-ti gasi pacea interioara? A te bucura de fiecare moment? Sau… A-i gasi sensul?

Cartea lui Octavian Paler este o insiruire de cuvinte mari si pline de semnificatii. Ne infatiseaza viata ca un peron intr-o gara pustie: prafuita si tacuta, ca o grota, cu peretii galbeni si scorojiti, cu sala de asteptare “obisnuita”, cu banci de jur imprejurul peretilor, cu lumini murdare, cu paianjeni, cu ghisee de bilete inexistente si cai ferate care se pierd ori inspre padure, ori inspre mlastini. Cu zile si nopti, cu vant “continuu si monoton”, cu ploi si cu soare.

Viata prezentata ca un continuu “umblet somnambul intre mlastini si paduri”, paduri in care infloresc anotimpurile spiritului bun si mlastini care te ingroapa intr-un ”sunet surd”, “vuiet al sfarsitului”. Orele de plecare si venire a trenurilor lipsesc, cum de altfel lipsesc localitatatile de unde vin sau incotro se indreapta trenurile, desemnand un “drum de nicaieri spre nicaieri”.

“Noi alegem destinatiile pe care vrem sa le dam vietii noastre. Si poate nu exista ‘nicaieri’. Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta, care nu pot sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine.”

Titlul garii este unul “misterios si incomplet” – ERO, ca si cum ne-ar da oportunitatea de a-i da ce nume dorim. Eros? Erou? Zero? Tu ce sens ii dai?…

Definitii

“Senzaţia aia că eşti copil şi tata te ia la plimbare ţinându-te de mână. Asta e poezia.” Vakulovski

Tremurul petalelor roz smuls din gradina inocentei. Asta e copilaria.

Martisorul fericirii

A asculta muzica singur sau a o asculta impreuna cu altii?… A canta sub dus sau a canta impreuna cu un grup de oameni?… Eu aleg compania voastra, fara sa ezit. Unul din lucrurile medicamentele care ma mentin in viata. Medicament pentru singuratate, temeri, dezamagiri si alti nori grei, mai ales cand ii dau voie sa-mi strabata venele.

Viata mea ar fi o adevarata sarbatoare daca ar continua intr-un cantec nesfarsit, alaturi de oameni dragi. Coelho spunea – “fericirea e ceva ce se multiplica atunci cand se imparte.” Ii dau perfecta dreptate…

… si recomand:

“Daca vei putea ramane mereu in prezent vei fi un om fericit, pentru ca fericirea este numai si numai momentul in care traim”.

Martisorul dragostei

… sau fiinta iubita si felul cum aceasta-si lasa amprenta asupra fiintei tale. Asupra tuturor simturilor… Caci iubirea ei este iubire-flacara, este cantec, lumina, primavara.

Pentru ca “surasul ei infloreste Pamantul. Cantecul ei, inmiresmeaza Cerul. Iubirea ei, vibreaza Dumnezeirea” iar lumina ei “trebuie lasata sa patrunda in noi prin toate fibrele fiintei, ca un alabastru, invesmantandu-ne simtirea si sangele, care freamata de la inceputul chemarii, ca un candelabru de aur.” (Gheorghe Constantin Nistoroiu)

Ceasca de cafea – Stefan Tivodar

Mémoires d’un jeune homme dérangé

Si pentru ca nu am mai citit ceva aparte in ultima vreme, recomand o carticica relaxanta ( numai buna dupa sesiune :) ) pe care am citit-o vara trecuta. Cerusem de la biblioteca “Dragostea dureaza 3 ani”, dar nu o aveau. A gasit doar “Memoriile unui tanar ticnit” de acelasi autor. Mi s-a parut interesant titlul si am imprumutat-o. Am stat o perioada intr-un parc, la umbra, pe o banca din lemn, acoperita cu flori. Am citit cateva pagini si am gustat chiar de la inceput umorul ironic al lui Frederic Beigbeder. Am savurat jocurile de cuvinte, exprimarile nefardate, experientele tanarului ticnit care avea o grija de un suspans urgent: ‘pana la urma nasul si barbia mi se vor intalni sau nu?’. Un tanar care imbratisa elanurile inimii sale. Am ras (singura) fara sa-mi pese de cei din jur. Am indraznit.

Am invatat ca tot ce are nevoie un om pentru a se simti implinit, intreg, este natură si dragoste: “Venetia e lipsita de copaci. Oare ce imi trebuia in viata? Copacii fosnind in bataia vantului sau siroind prin ploaie imi erau de-ajuns. Copacii si gropita unui umar.”

Am descoperit, din nou, ca imperfectiunea individualizeaza: “Urasc tipii invulnerabili. Nu am respect decat pt aia ridicoli, care au prohabul desfacut la dineurile snoabe, care se trezesc cu gainat de porumbel in cap exact cand vor sa-si sarute iubita, care aluneca in fiecare dimineata pe o coaja de banana. Ridicolul ii este propriu omului. Cine n-are parte sa ajunga de rasul multimilor nu merita sa fie considerat fiinta umana. As spune chiar mai mult. Singurul mijloc de a sti ca existi este sa fii grotesc. Acesta este cogito-ul omului modern. Ridiculo ergo sum.”

Am mai descoperit si partea induiosatoare a masculinului, slabiciunea in fata fapturii delicate: “E o chestie tampita, dar nimic nu ma face sa ma indragostesc mai tare decat o femeie care plange. Pot sa ma uit cum dispar civilizatii, cum ard orase sau cum explodeaza planete, fara sa reactionez. Dar aratati-mi o lacrima pe obrazul unei femei si puteti sa faceti din mine ce vreti. Este latura mea hebefrenica (n-aveti decat sa cautati in dictionar sensul acestui cuvant).”

Am gasit o perspectiva draguta asupra dragostei, teribil de adevarata: “Cantecele cantate de Rita Mitsuko s-au inselat: povestile de dragoste se termina bine. Altfel, nu sunt povesti de dragoste, sunt romane (sau cantece cantata de Rita Mitsuko).”

M-am amuzat de spontaneitatea cu care gandurile se prefac in umor: “M-am ridicat de la masa si m-am dus la toaleta. Asezandu-ma pe vas, mi-am dat seama ca posteriorul meu comunica, astfel, cu dosurile marilor oameni care ma precedasera in acel loc. Mi i-am imaginat instalati acolo, meditand la viitorul lumii, cautand sa vada daca mai ramasese hartie. Eram mandru. Dupa ce traisem asta, puteam sa mor linistit.”

Putem invata cum sa privim partea plina a paharului intr-o situatie nu tocmai favorabila, facand haz de necaz: “Anne voia sa schimbe niste bani la banca, dar n-am lasat-o: schimbul la negru e mult mai avantajos. Am dat peste un incantator bastinas care ne-a schimbat banii lui Anne la un procent mai mult decat generos. Triumfam. Totusi, succesul mi-a fost de scurta durata, pt ca, numarand din nou banii, Anne a descoperit ca tipul ne daduse hartie igienica, cu o singura bacnota pusa deasupra. Evident, tipul se topise intre timp. In ciuda intamplarii, i-am explicat lui Anne ca acea hartie putea sa ne fie de folos la hotel. Nu se stie niciodata. […] Toate astea vor constitui un fabulous suvenir cand vom fi la Paris.”

Am invatat ca: “Cel mai bun remediu impotriva vietii cotidiene este cultul cotidianului, in fluiditatea lui.”

Am aflat cum se manifesta iubirea pura, cum niciodata nu va lasa loc de plictis: “Ma uit la Anne si ce vad? Dimineata, o femeie coapta, ciufulita, ragusita, care isi face toaleta ascultand radioul. Peste 10 minute, este deja alta: o prietena tandra, care scuipa samburii de cirese pe fereastra. Inapoi, in pat, este o a treia Anne, senzuala, cu trupul fierbinte. Intr-o singura dimineata voi cunoaste douazeci de femei diferite, de la fetita model care se uita la tv, molfaind gogoloaie de chewing gum pe care le tine, apoi, in falca, la dactilografa simpluta, care isi pileste unghile in timp ce vorbeste la telefon, trecand prin isterica depresiva care moare de frica privind tinta tavanul, fara s-o uit pe iubita floare albastra. Cum vreti voi sa mi se faca lehamite de ea? Anne este un intreg harem intr-o singura femeie.”

Omul invata si invata…

Mi-au placut extrem de mult versurile urmatoare si vreau sa le impart cu voi, sa le raspandesc – o serie de lectii prin care trecem de-a lungul vietii: IN TIMP ÎNVEŢI Jorge Luis Borges După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa, omul începe să înveţe… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri … şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului… Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că întradevăr poate suporta, că întradevăr are forţă, că întradevăr e valoros, şi omul învaţă şi învaţă … şi cu fiecare zi învaţă. Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, in mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei si… Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie, pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face… Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai… Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt… Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens. Dar din păcate, toate se învaţă doar cu timpul…

It does not die

Mi-am amintit de ceva frumos din ce am rasfoit vara care-a trecut… dezvaluirile Maitreyiei despre adevarata idila dintre ea si Eliade, despre familia ei, despre sentimente si pasiuni, ganduri, memorii, viata. Cultura Indiana in fascinantele ei aspecte. O femeie care a luptat pt propria-i libertate, caruia nu i-a fost teama sa infrunte adevarul. O tanara care trece printr-o durere spirituala in adolescenta dar care isi construieste mai tarziu un camin relativ fericit. Totusi nu a fost cu adevarat fericita, desi a avut parte de un sot minunat, cu un suflet de o noblete rara… dar a reusit sa se adapteze noului stil de viata, departe de lumea literara, si sa isi iubeasca sotul si sa-l aprecieze pentru fiecare gest al lui, plin de bunatate si rabdare.

Karma ar putea reprezenta unul din motivul romanului. Suferinta fetei a fost urmata de implinirea in cadrul familiei. Armonia casei in care a locuit pe timpul sederii lui Mircea, veselia si multitudinea de oameni, atmosfera unei continue serate, urmata de destramarea firului fericirii, pustiirea casei odata cu plecarea tanarului student. Fericirea mamei se transforma in tristete si dezamagire. Spiritul, valorile morale ale tatalui si mandria se pierd din momentul in care isi paraseste familia.

 

“Pentru a iubi pe cineva ori pentru a fi fericit nu e nevoie de nici o randuiala sociala. Mai stiu ca dragostea adevarata este ca o lumina care da stralucire la tot ce este in jur. Dragostea nu e un obiect, nici o podoaba de aur pe care sa o smulgi cuiva pentru a o darui altcuiva. Mai stiu ca atunci cand iubesti pe cineva cu sinceritate, atunci tot ce e legat de aceasta persoana iti devine drag.”

 

“Dorinta de a-ti placea tie insuti este un capriciu. Dorinta de a fi pe placul cuiva, inseamna dragoste.”

 

“Este un loc, niciunde, unde totul se sfarseste; fara sperante, fara vorbe, fara voce, fara sunet, fara calatori osteniti, pe o carare goala, fara nastere, fara moarte, fara trup, fara noapte, fara zi si fara zori in acel vid.”

 

“Frumusetea nu poate fi o problema obiectiva, doar fiintele omenesti o pot observa. Este fardul albastru ce le acopera ochii si chiar mintile, cel ce face ca lucrurile sa para minunate.”

 

“Toate strunele mintii mele canta aceasta muzica. El este cantaretul. El este cel care canta aceasta melodie in mine. El este cel care a facut sa apara acest val de muzica in trupul si in mintea mea. Patrund in lumea asta minunata prin cantecele sale.”

 

“Mircea mi-a facut o mica vanataie la mana. O ating usor cu cealalta palma, dar ea creste, creste neincetat tot mai mare, intinzandu-se spre inima – ma vad cazuta la pamant, ranita; si Mircea a plecat.”

 

“Mi-a prins bratul cu doua maini infometate si si-a lipit fata de el. Mana mea se desprinse usor de trup, sau eu devenisem intreaga mana. […] Treptat, mana mea s-a transformat. Nu a mai ramas un obiect din carne si sange, intreaga materie solida a disparut. S-a prefacut intr-o strafulgerare din infinitul cer. Toti atomii si moleculele ei s-au dezagregat – se rotesc si danseaza asemenea planetelor si constelatiilor – planete, stele, luna si soarele se aflau acum in locul lor.”

 

“Viata nu se implineste prin uitarea suferintei, ci prin zilnica transformare a mahnirii in intelegere, a cruzimii in tandrete si a amaraciunii in dulceata.” (Tagore)

 

“Adevarata moarte e uitarea si singura noastra sansa de a deveni nemuritori este sa o tinem in frau… Numai dragostea poate sfida uitarea si timpul.”

 

“Cand totul se transforma in cenusa, ceva mai ramane intreg”…