Viata pe un peron

Care este sensul vietii? A iubi? A-i face fericiti pe cei din jur? A-ti gasi pacea interioara? A te bucura de fiecare moment? Sau… A-i gasi sensul?

Cartea lui Octavian Paler este o insiruire de cuvinte mari si pline de semnificatii. Ne infatiseaza viata ca un peron intr-o gara pustie: prafuita si tacuta, ca o grota, cu peretii galbeni si scorojiti, cu sala de asteptare “obisnuita”, cu banci de jur imprejurul peretilor, cu lumini murdare, cu paianjeni, cu ghisee de bilete inexistente si cai ferate care se pierd ori inspre padure, ori inspre mlastini. Cu zile si nopti, cu vant “continuu si monoton”, cu ploi si cu soare.

Viata prezentata ca un continuu “umblet somnambul intre mlastini si paduri”, paduri in care infloresc anotimpurile spiritului bun si mlastini care te ingroapa intr-un ”sunet surd”, “vuiet al sfarsitului”. Orele de plecare si venire a trenurilor lipsesc, cum de altfel lipsesc localitatatile de unde vin sau incotro se indreapta trenurile, desemnand un “drum de nicaieri spre nicaieri”.

“Noi alegem destinatiile pe care vrem sa le dam vietii noastre. Si poate nu exista ‘nicaieri’. Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta, care nu pot sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine.”

Titlul garii este unul “misterios si incomplet” – ERO, ca si cum ne-ar da oportunitatea de a-i da ce nume dorim. Eros? Erou? Zero? Tu ce sens ii dai?…

Fericire?

Zambesc… si ma vedeti fericita. Sunt eu oare cu adevarat fericita? Ce-i drept, ma consider in mare masura… caci ma hranesc cu fericiri simple, si incerc a nu-mi irosi timpul cu tristeti banale. Viata e  scurta si nu merita sa-mi consum energia cu lucruri negative.

Totusi, ceva lipseste.

Mi-e dor de-o primavara, mi-e dor de-un EL.

Martisor poetic

Lui Cookie Monster, cu drag

Fluturi albi de lapte si unt

petalele-si zbat

in cautare de primaveri albastre.

Sunt singurii care inca mai respira…

sub licori amarui,

singurii care aduc lumina

si vise de nectar…

Cafeaua ta te trezeste in fiecare dimineata?

Nebulozitate

Sunt eu cu mine. Si ce descopar? … Animicstiutorul. Dar cum descopar asta? O armata de intrebari au armele indreptate spre mine, gata sa ma nimiceasca de nu gasesc raspunsuri (partiale, cel putin). Am impresia ca tot ce am stiut s-a dus… Ma simt ca un copil. Am nevoie de interogari si indrumari (intelepte) pentru a-mi da seama exact unde trebuie plasata o piesa de puzzle. Ma plang. Ma plang si totusi continui sa fac asta, continui sa scriu aici, continui sa le spun celorlalti despre asta si nu planuiesc nimic. Nu stiu incotro ma indrept. In loc sa ma gandesc la un plan, eu imi petrec timpul gandindu-ma la cauzele care au provocat starea mea… Poti da raspunsuri daca nu cunosti intrebarile?

Ma supara griji cotidiene. Ma ingrijorez pentru altii, apoi imi aduc aminte de mine… Exagerez… nu am griji si probleme monstrii… Dar totusi ma speriu. Si apoi ma compar cu ceilalti… Oare ajuta?

Azi am afirmat, intr-o maniera mai putin eleganta, cat de execrabila e Romania (urmand sa adresez aceeasi insulta lumii intregi). Chiar nu ti se ofera nimic? Nici o oportunitate?… Recunosc, nu am curajul, puterea, si creativitatea necesara pentru a face o schimbare semnificativa… Nu am stofa de eroina, eu sunt cea care are nevoie de (un) erou.

Ma refugiez. Am nevoie de un film. Unul care contureaza o viata perfecta, plina de iubire si profunzime. M-am saturat de totul asta superficial ce ne inconjoara. Vreau sa vizionez un film care sa ma cufunde in lumea basmelor, sa uit gunoiul realitatii. Un film in care toate lucrurile converg spre bine, spre schimbari (pozitive).

Stiu, e firesc. E firesc a gresi. As vrea cei care ma supara sa-si exprime parerea de rau, atata timp cat sunt constienti de rana provocata. Cer mult?

Inca o intrebare… Cum ajungem sa iubim? Doar din nevoia de afiliere si datorita schimbului reciproc de beneficii?

3:00 am. Insomnie

Cum ?

Asa…

Sa adorm

linistita si alba,

tremurand la sunetul tau,

aproape de inima ta.

Asa sa adorm…

imbibata in fericire,

imbibata in tot.

Un potential raspuns…

Am mai descoperit un acord in cantecul existentei mele. O nota muzicala nu tocmai simpla, pentru ca deocamdata nu stiu cum sa o cant. In timp ce ascultam “Breath of Heaven” in varianta talentatei Heidi Schmidt, primesc din partea unei persoane dragi mie aceeasi melodie, dar cantata de altcineva. Conexiunea dintre noi e impresionanta. E ceva ce ne uneste, e ceva ce ne leaga… Unii ar spune ca e doar o coincidenta, eu vreau sa cred ca e mai mult decat atat. O bucurie imensa imi inunda inima doar gandindu-ma la existenta unor astfel de oameni, si mai ales la faptul ca am avut si am ocazia sa ii intalnesc. Ochii mi s-au umezit, si am simtit nevoia de a-i spune ca o iubesc, desi e ciudat sa o arat/spun in cuvinte unei persoane pe care nu o cunosc decat de foarte putin timp. Si intr-adevar, uneori chiar nu e nevoie de timp pentru a ne atasa de unii oameni, ca si cum spiritele noastre se cunosc de o vesnicie. Si ma intreb oare spiritele noastre chiar exista dintotdeauna, doar ca fizic aparem in lumea aceasta intr-un moment anume? Fericitul Augustin vorbea foarte frumos despre zidirea in timp a Creatorului: “Ordinea timpurilor este fara de timp in vesnica intelepciune a lui Dumnezeu, si nici un lucru nu este nou in ochii Lui , care le-a zidit pe cele ce vor fi”…